Eram mici şi băteam mingea pe maidan. N-aveam nici antrenor, nici tactică de joc. Recuperarea o făceam acasă, la un ceai şi-o pită unsă, după ce ne certau părinţii pentru tricoul murdar şi ciorapii uzi. Depindeam şi atunci de investitor, numai că nu-i spuneam aşa. Îl strigam Titi, Coco sau Bebe şi ne purtam frumos cu el, fiindcă era cel care aducea mingea. Cînd se supăra din motivele clasice (nu-i dădeam pase, nu-l lăsam să bată cîte-un „unşpe” sau îl mutam disciplinar în poartă), punea botic, lua mingea şi ne lăsa în mijlocul cîmpului. Ne auzea rugăminţile, dar se prefăcea surd. Ne vedea mutrele intrigate, dar voia să arate că e stăpîn pe situaţie şi că poate să ne elimine bucuria din meniu. Îl rugam să se răzgîndească, îl bombăneam, îl înjuram, dar... nimic. Piciul pleca mîndru. Atunci fie găseam pe altcineva cu minge, fie puneam fiecare cîte-un leu şi mergeam la prăvălie.
Marian Iancu şi-a păstrat comportamentul copilăresc, numai că a decupat din el candorile vîrstei, aşezînd în loc insinuări şi alibiuri. Ameninţările lui tind să se ritualizeze. În fiecare an domnul Iancu pleacă de la Timişoara, neuitînd să propage o viziune catastrofică despre viitorul echipei. E dreptul dumisale să-şi ia jucăriile, ca un ţînc iritat de anturaj. Dar e dreptul suporterilor să pună cîteva întrebări, pe care Marian Iancu le poate neglija olimpian şi rece. Iată-le: De ce nu şi-a condiţionat domnul Iancu implicarea de aportul autorităţilor locale chiar din prima zi? De ce n-a renunţat cînd Poli stătea mai rău în clasament, iar Europa era o himeră? Cîţi alţi investitori din fotbalul românesc au plecat de la echipă, riscînd pierderi de imagine, notorietate sau capital politic? Nu cumva împingerea lui Dusan Uhrin Jr în faţă („Sînt sigur că nu va continua în astfel de condiţii”) e o formă grosolană de şantaj sentimental? Şi nu cumva tot acest balet al despărţirii e perdeaua de fum în spatele căreia stau cuvintele – recitate tot de domnul Iancu – „Probabil că va trebui să vindem din jucători”?
Viceprimarul Adrian Orza a observat corect că acum la Timişoara „e lapte în găleată”. Neîndoios, Marian Iancu a contribuit la turnarea lui. În acest caz, ce motiv real ar avea să golească şiştarul sau să otrăvească laptele?
Scrie de ce iubeşti Poli. Cînd ţi-a intrat prima oară în suflet această echipă minunată? Aici este locul unde putem aşterne cîteva rînduri scrise din inimi care bat în alb şi violet.
