La Timişoara se joacă prost şi se plăteşte bine. Să nutreşti ambiţii europene şi să practici un fotbal sătesc - iată un şpagat pe cît de inestetic, pe atît de riscant. Duminică, Poli Timişoara a mai dovedit o dată că nu pune preţ pe bruma de latină pe care a învăţat-o la şcoală. Dacă ar fi făcut-o, s-ar fi trezit vizitată de un îndemn folositor: “ne sutor ultra crepidam”. Pe româneşte, “nu te ridica, cizmarule, mai sus de sanda”. Un imperativ de o exigenţă cristalină şi binefăcătoare. O vorbă care te ajută să-ţi cunoşti lungul nasului, să-ţi recapeţi simţul ridicolului. Recolta timişoreană a ultimelor patru deplasări din campionat a însemnat un punct din douăsprezece posibile, în faţa echipelor de pe locurile 12, 13, 14 şi 15. Mai mult, pînă şi punctul acela a fost vîrît cu forţa în desaga lui Poli de Todoran, în ultimul minut al meciului de la Constanţa. Ei bine, după asemenea poticneli, orice declaraţie cu vedere spre Europa se cere tratată cu un mare şi sănătos hohot de rîs. Asta chiar dacă Timişoara va ajunge pînă la urmă în Cupa UEFA.
Scriu rîndurile astea ulcerat de ruşine. Ţin cu Poli şi mă doare sufletul cînd văd că o caricatură are pretenţia să fie tratată drept portret prerafaelit. Să ne înţelegem, problema Timişoarei nu e forma proastă a lui Popa. Sau apărarea de plastilină. Sau lipsa unui mijlocaş de creaţie. Acestea sînt lucruri regretabile pe termen scurt, dar care se pot repara, la iarnă sau mai tîrziu. Adevărata hibă ţine de felul cum se raportează jucătorii lui Poli la două noţiuni decisive în sport: onoarea şi valoarea. De aici începe totul. Timişoara are fotbalişti care reacţionează prost fiind plătiţi bine. Onoarea şi valoarea sînt relativizate sever şi privite drept capricii demne doar de folclorul tribunelor. Aliuţă, McKain, Raţiu şi alţii au trimis la pensie ideea de apartenenţă la un grup şi la aspiraţia lui spre succes. Fotbalul lor a ajuns o ocupaţie fără miză, distracţia unor plezirişti infatuaţi. Iar cine se comportă aşa între graniţele ţării nu poate avea alt discurs afară.
Asta fiindcă dimensiunea europeană a unei echipe nu ţine exclusiv de performanţa ei fotbalistică. Pentru a deveni un nume respectat la Stockholm, Torino sau Varşovia nu e de-ajuns să baţi echipele de pluton de la tine din campionat (ceea ce Poli oricum nu face). Mai e nevoie de multe lucruri - mai precis, tocmai de cele în care fotbaliştii văd nişte stupizenii prisoselnice, născute de o minte muiată în sosuri lirice. Trebuie să te prezinţi altfel, să fii demn, solidar şi modest, să ţii la oamenii care ţin la tine, să cultivi o formă de autorespect care să te ferească de neplăceri. În mod normal, orice echipă dintr-un campionat secundar care visează la Europa caută de fapt să se smulgă din mediocritate. La Timişoara, din păcate, s-a instalat o mediocraţie lîncedă, iar visul nu se sprijină pe nimic. Or, un castel din cea mai bună piatră nu se poate ridica pe nisip şi puf de gîscă.
Scrie de ce iubeşti Poli. Cînd ţi-a intrat prima oară în suflet această echipă minunată? Aici este locul unde putem aşterne cîteva rînduri scrise din inimi care bat în alb şi violet.
