Raşchetăm cu bocancul momente memorabile la fiecare pas. Am avut parte de ele duminică, pe Giuleşti, la fel cum o făcuserăm, de pildă, în a doua etapă din tur, acasă la CFR. Decupez două dintre aceste momente acum, înaintea meciului cu UTA, ca să anticipez victoria altfel decît prin declaraţii care vor să umilească, să paralizeze sau măcar să sperie. O fac cu mulţumirea blajină a celui care vede închegîndu-se la Timişoara ceva care, la auzire, sună a clişeu pompos, dar fără de care n-ai ce să cauţi pe teren: spiritul de echipă.
Să ne amintim, aşadar, primul gest. 5 august 2007, Cluj. CFR-Poli 2-2 şi penalty pentru clujeni. Didy bate, Popa apără, iar după ce mingea iese, McKain plonjează peste portar şi-i aşază o pupătură recunoscătoare pe creştet. „Ne-ai scos, eşti mare.” Şi-acum, al doilea gest. 9 martie 2008, Bucureşti. Rapid-Poli 0-1, Joao Paulo trage de la cîţiva paşi, Popa dă azil mingii la piept, iar pe urmă Brezinski îl felicită tot cu o pupătură, exact în acelaşi loc. „Pupic pentru Popic”, ar titra ziarele amatoare de paronimii ieftine. E, evident, mult mai mult. Dincolo de simetrie, cele două gesturi certifică temeinicia unei construcţii. Da, e spectaculoasă ştafeta pupăcioşilor – în locul plecatului McKain, achiziţia recentă Brezinski. Dar mai important decît ea e felul cum s-a cimentat o atitudine. Poli a dobîndit, după ani de tatonări infructuoase, armătura necesară unei echipe care ţinteşte departe. Ştanţate în memoria noastră de suporteri, gesturile la indigo ale celor doi fundaşi la adresa portarului dovedesc trăinicia unor legături pe care puţine lucruri pot să le destrame.
Scrie de ce iubeşti Poli. Cînd ţi-a intrat prima oară în suflet această echipă minunată? Aici este locul unde putem aşterne cîteva rînduri scrise din inimi care bat în alb şi violet.
